Vorbele si gesturile dor cel mai rau, zise sau nezise nici
nu cred ca mai conteaza. Cu ele cresti, de la ele iti creste tensiunea, de la
ele adormi plangand sau te trezesti injurand. Peste injuratiri cred ca poti sa
treci destul de lejer, le lasi sa fluture pe langa urechi, raspunzi de cele mai
multe ori intr-o forma care contine organe genitale, morti si altele si te
racoresti.
Dar palmele, mainile stranse, pumnii...lacrimile si tonu ala mereu ridicat, zgomotul de ibric trantit pe jos, usi trantite, tone de tigari fumate...alea iti raman intiparite undeva. In zilele bune zici ca parca nici n-au fost, crezi ca poate ai visat atunci cand erai mic, crezi ca poate lacrimile de crocodil si respiratia cu sughituri au fost doar un cosmar.
Totul pana la prima imbracitura, cand din adrenalina dai o palma fara sa gandesti pentru ca iti creste tensiunea in asa hal ca nu mai conteaza nici ca-i taica-tu ala. Ajungi sa te muiesti in cel mai inuman si mic mod cu oamenii pe care-i iubesti. Pentru ca pe undeva urla in noi toti egoismul, suntem niste muisti cu totii daca am fi sinceri.
Ma intreb de multe ori daca o sa fiu vreodata capabila sa-l iert...sa uit tot sa-l vad ca pe omul normal care poate sa fie cateodata.
Poate asta-i incapacitatea mea...tinerea de minte, memoria de elfant care se declanseaza de la un gest banal cateodata.
Poate rabufnesc nefondat pe unii oameni din cauza sechelelor care mi-au ramas in cap oricat am incercat sa le las sa treaca.
Ma ingrozeste ideea ca poate n-am sa fiu capabila niciodata, poate am sa fiu atat de slaba incat n-am sa pot sa-i spun niciodata ca-l iubesc si nici el mie.
Cel mai ingrozitor e sa nu poti sa evadezi din propria tristete.
Ma doare ca n-am fost niciodata capabili in aproape 30 de ani sa avem o discutie de la om la om, am terminat mereu in urlete si injuraturi.
E greu sa fii om, e greu sa-ntorci si celalalt obraz fara riposta, e greu al dracu s-o vezi pe maica-ta plangand pentru ca a crezut ca iubirea o sa-l schimbe si-o sa-l faca uman.
Toate se platesc pe lumea asta sau pe ailalta....
Dar palmele, mainile stranse, pumnii...lacrimile si tonu ala mereu ridicat, zgomotul de ibric trantit pe jos, usi trantite, tone de tigari fumate...alea iti raman intiparite undeva. In zilele bune zici ca parca nici n-au fost, crezi ca poate ai visat atunci cand erai mic, crezi ca poate lacrimile de crocodil si respiratia cu sughituri au fost doar un cosmar.
Totul pana la prima imbracitura, cand din adrenalina dai o palma fara sa gandesti pentru ca iti creste tensiunea in asa hal ca nu mai conteaza nici ca-i taica-tu ala. Ajungi sa te muiesti in cel mai inuman si mic mod cu oamenii pe care-i iubesti. Pentru ca pe undeva urla in noi toti egoismul, suntem niste muisti cu totii daca am fi sinceri.
Ma intreb de multe ori daca o sa fiu vreodata capabila sa-l iert...sa uit tot sa-l vad ca pe omul normal care poate sa fie cateodata.
Poate asta-i incapacitatea mea...tinerea de minte, memoria de elfant care se declanseaza de la un gest banal cateodata.
Poate rabufnesc nefondat pe unii oameni din cauza sechelelor care mi-au ramas in cap oricat am incercat sa le las sa treaca.
Ma ingrozeste ideea ca poate n-am sa fiu capabila niciodata, poate am sa fiu atat de slaba incat n-am sa pot sa-i spun niciodata ca-l iubesc si nici el mie.
Cel mai ingrozitor e sa nu poti sa evadezi din propria tristete.
Ma doare ca n-am fost niciodata capabili in aproape 30 de ani sa avem o discutie de la om la om, am terminat mereu in urlete si injuraturi.
E greu sa fii om, e greu sa-ntorci si celalalt obraz fara riposta, e greu al dracu s-o vezi pe maica-ta plangand pentru ca a crezut ca iubirea o sa-l schimbe si-o sa-l faca uman.
Toate se platesc pe lumea asta sau pe ailalta....
Posts
