Frumusetea uitata a vietii

Am plecat in Apuseni intr-un loc uitat de lume, nu stiam la ce sa ma astept sau ce o sa gasesc odata ajunsa acolo.

Am plecat cu ideea ca o sa facem fotografii, ca o sa cunoastem un dac liber, ca o sa tragem cu arcul, o sa bem ceaiuri miraculoase si o sa aflam despre un alt mod de viata.

Sunt putine locurile in care din primul moment esti intampinat cu toata inima si cu o bucurie si o bunatate cum rar gasesti.

Pentru mine tfb2 a insemnat mult mai mult decat placerea de a fotografia si a cunoaste oameni frumosi.

Cand ajungi intr-un loc rupt de lume si te inconjoara o liniste in care poti sa-ti asculti gandurile, tinzi sa stai putin cu tine si sa te rupi de rutina zilnica in care esti prea obosit sau prea nervos sa te mai gandesti daca ceea ce faci are vre-un sens sau nu.

Cand esti inconjurat de oameni de o simplitate si-o sinceritate brutala, e ca si cum ai face un dus rece.

S-a pus problema modului in care traim, daca suntem capabili sa traim in prezent sau nu si daca exista intr-adevar iubire. Intrebari care poate par mult prea filozofice pentru o tabara de fotografie.

Nu cred ca sunt capabila in fiecare zi sa apreciez lucrurile simple care ma inconjoara. Nu cred ca sunt capabila mereu sa traiesc in prezent. Incerc de cele mai multe ori, pentru ca pana la urma prezentul este tot ce avem.

Cele care s-au intamplat deja sunt trecute, nu mai pot fi intoarse nici schimbate. Cele care vor veni nu sunt nimic altceva decat niste proiectii puerile ale noastre, fara nici o legatura reala cu ceea ce o sa se intample.

Asa ca revenim la prezent, cum putem noi cu noi ca si exercitiu sa recapatam inocenta pe care o aveam cand eram copii?

Cum putem sa scapam de catusele si amprenta trecutului care ne apasa si ne subjuga de multe ori si sa privim fiecare zi ca si cum ar fi ultima?

Cum am putea sa intelegem odata pentru totdeauna ca trecutul nu ne defineste ca oameni si nu ne proiecteaza nici viitorul.

Tu ca si persoana in stare pura esti aici si acum, cu bucuria si tristetea fiecarei zile in parte.

Daca am fi capabili sa ne asumam fiecare decizie pana la capat, nu doar in zilele in care ne simtim bine am fi mai fericiti.

Daca am accepta ca simplitatea e unicul mod in care poti fi impacat la sfarsitul zilei, am zambi atunci cand punem capul pe perna in loc sa ne derulam in minte toate discutiile de peste zi.

Am uitat ce inseamna sa te bucuri, am uitat ce inseamna sa iti asumi.

Luam in deradere iubirea, spunem ca nu exista, pentru ca am fost inconjurati, poate numai de povesti care au inceput din iubire si au ajuns la un soi de resemnare si impacare ca nu poti face mai mult in situatia data.

Liiceanu spunea ca fiecare om isi construieste de-a lungul vietii un edificiu afectiv.

Masura in care el este e data de consistenta acestui edificiu, de mana aceea de oameni – ei nu pot fi multi – pe care i-a preluat in el si pe care i-a iubit fara rest, fara umbra, si impotriva carora spiritul lui critic, chiar daca a fost prezent, a ramas neputincios. Acesti oameni putini, care ne fac pe fiecare in parte sa nu regretam ca suntem, reprezinta, chit ca o stim sau nu, stratul de protectie care ne ajuta sa trecem prin viata. Fiecare om “face fata” la ce i se intampla.

Fara acest zid de fiinte iubite care ne inconjoara (indiferent ca ele sunt sau nu in viata), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrama precum intr-o atmosfera in care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rataci pur si simplu in viata.

Putem sa negam ca iubirea exista, dar fiecare din noi la sfarsitul zilei are nevoie de ea ca de aer, constient sau nu.

Iubirea te intregeste, te face sa daruiesti neconditionat, te pune in cele mai neasteptate situatii ca sa vezi peste cate poti trece.

Iubirea nu poate fi definita si nu e nici palpabila, nu a demonstrat-o nici un studiu facut de mari capete luminate ca sa fie ceva de netagaduit. Si cu toate astea in adancul sufletului cred eu ca si cei mai cinici dintre noi spera sa gasesca acea mana de oameni, asta daca ai mare noroc, sau macar unul, pe care sa ii/il iubesti pana la capat si care sa vada in tine posibilul.

Imi doresc sa reusesc sa ma bucur de fiecare zi si sa am acea mana de oameni...ceea ce va doresc si voua.

Daca vreti sa vedeti si alte interpretari le gasiti la Sana , Ariel, Toma, Costin, Ioana, Oana, Narcisa, Dragos, Leo, Andra, Andrei, Dan, Victor, Cristi si Radu.

 Va rog eu sa va faceti timp sa va uitati la ce minunatii face Mugur cu scoala lui.


 P.S Multumirile pentru aceste zile minunate petrecute in Apuseni, merg catre Daciaplant & Fotounion.

Cat timp a trecut de cand ai facut ceva prima oara?

Cat timp a trecut de cand te-ai intrebat asta ultima oara? Cat timp a trecut de cand ai simtit ca faci ceva pentru tine?
Maine seara o sa plec pentru prima oara cu trenul spre Cluj. Poate pare de necrezut ca pana acum nu m-am incumetat pana acum sa o fac si pe asta. Si nu pentru ca as fi vreo sclifosita care sa plece cu dezinfectantul la purtator si cu cearsafuri de schimb in caz ca cele din hotel au o dunga stramba, dar pentru ca nu s-a ivit pana acum ocazia sa fac un drum cu trenul care sa dureze atat.
Pe o parte din colegii de tabara ii cunosc deja si cu cei noi sper sa apuc sa beau un ceai la vagon restaurant, si sa schimbam o poveste.
Ma bucur mereu sa cunosc oameni frumosi si cred ca o sa am ocazia si in zilele care urmeaza sa petrec timp in compania unor oameni deosebiti.
Tot din ciclul cat timp a trecut de cand ai facut ceva prima oara sunt si unele din minunatiile pe care m-am bucurat sa le gasesc in program. N-am tras niciodata cu arcul, n-am calarit niciodata....un cal, n-am avut prilejul sa descopar dacii liberi, n-am ascultat povestile lor despre ceai si plante si n-am patruns in initimitatea modului lor de viata cum o sa o fac in zilele ce urmeaza.
TFB2 e o gura de aer care vine pentru mine intr-o perioada nebuna, trista, agitata, distrata, zbuciumata, partial voit uitata....asa ca diseara o sa-mi fac bocceluta cuminte ca sa pot pleca intr-o noua poveste ca vantul ori ca gandul.
Daca-ti dai prilejul din cand in cand sa respiri adanc si sa te rupi cateva momente de nebunie, ai sa descoperi mereu ca se traieste frumos, ca lucrurile mici te fac infinit mai fericit, ca oamenii de care ai nevoie iti apar in cale de unde nu te astepti si ca evadarile de care ai nevoie se ivesc cand trebuie.
Sper sa pot sa scriu si din tinutul de poveste in care plecam, daca nu, la intoarcere cu siguranta revin cu imagini si impresii :)
Ia-ti 5 minute astazi si fa ceva nebun si frumos pentru tine ;)

P.S multumim Daciaplant si Sony

Ca vantul ori ca gandul?

Va mai aduceti aminte de de imparatul Rosu si cel Verde? Dar de Ochila, Gerila, Flamanzila si Pasarila? 
Cati dintre noi n-am fi vrut sa avem un cal care sa ne duca oriunde, doar sa-i spui cat de repede vrei sa ajungi, ca vantul ori ca gandul.

Daca a trecut prea multa vreme de cand n-ai mai crezut in povesti, de cand nu te-ai mai trezit in mijlocul unor frumuseti scoase din desenele cartilor pe care le citeam cand eram mici, e cazul sa faci o schimbare si sa participi si tu la TFB 2.

O sa ai ocazia sa cunosti un dac liber, un fel de Harap Alb al zilelor noastre, pentru cei care inca mai cred ca exista asa ceva si ca se poate trai liber. Si chiar daca nu crezi o sa ai ocazia sa vezi in Noiembrie ca se poate trai si altfel decat o facem poate mare parte dintre noi cei care traim la oras.

Radu si Cristi se pregatesc sa te duca intr-o noua aventura de data aceasta in inima muntilor Apuseni.

Pentru ca traim intr-o lume gadgetizata tot ce trebuie sa faci este sa participi la concursul organizat pe Instagram si sa incarci o fotografie cu hashtagul #daciaplant.
Tema concursului este "Suntem un popor vegetal". Scoate telefonul din buzunar si urca o poza care sa te duca printre castigatori. Trimite linkul cu fotografia impreuna cu adresa blogului tau la vreau@fotounion.ro

Porneste si tu prin vazduhul pamantului, pe deasupra codrilor, peste varful muntilor, prin ceata magurilor, de la nouri catre soare printre luna si luceferi spre minunea minunilor. Mai ai doar 7 zile.