Mi-e greu cateodata sa spun lucrurile care-mi trec prin minte fara sa para ca dau cu parul...asa-s eu dintr-o bucata...nu mi-a placut niciodata sa ma ascund...
Nu stiu daca e mai bine sa nu spui unele lucruri...chiar daca ranesti prin ele...sinceritatea e de nepretuit pentru mine..din pacate prea putini oameni o inteleg si sunt capabili sa o si foloseasca.
Cu tine mi-e ca acasa si asta n-am mai simtit pana acum.
Mi-e imposibil sa stau suparata pe tine chiar daca ai merita sa dau cu farfurii de pereti si un frigider plin...asta n-am mai intalnit decat odata.
Vara asta a fost cea mai de cacat din toata viata...am ajuns din om neom...si cu toate astea trebuie sa fiu recunoascatoare ca inca traiesc, puteam sa mor si nu stiam de ce...mi-ar fi parut rau...iubesc viata asta asa cum e ea cu bune si rele.
Si eu am zilele mele negre...care cred ca sunt la fel de rele ca ale tale, doar ca din cand in gand daca nu-s doar eu cu mine aleg sa mai zambesc in ele, eu fata care traieste intr-o bula si crede in romantism ca la 19 ani si n-are nici o problema in lume.
Da, cateodata ma plafonez, ma leg de tampenii, imi dau in cap singura inainte sa incerc, ma lamentez cand n-ar trebui...dar cu toate astea cred ca se poate sa traiesti asa cum vrei daca iti pui mintea cu ce-si doreste inimioara ta sa faca, gasesti timp pentru toate...sau de nu iti gasesti in mod cert o scuza...si de ce nu o alta frustrare adunata peste cele din spate. Pana la urma e mai convenabil sa te scuzi sau sa dai vina pe altii pentru nereusitele tale.
Alegi in fiecare zi un compromis mai mare sau mai mic...dar ce vrei sa faci cu viata ta n-ar trebui sa fie unul dintre ele...pentru ca ai sa ajungi intr-un punct in care n-ai sa mai poti alege decat cum vrei sa fii nefericit...oricum o dai te-ai plafonat si-ai dat cu piciorul la atat de multe lucruri incat fericirea e umbrita de alegerile anterioare.
Daca alegi sa stai intr-un loc, ar fi de preferat daca alegi cu inima sa faci asta, nu din alte considerente...frica, bani, comoditate, rutina, lasa ca e bine si caldut...
Ma gandesc la tine sa stii poate mai mult decat la mine...cred ca aici am gresit eu intotdeauna...am dat fara rest...pana n-am mai avut de unde si ce...si cand am ajuns acolo n-am cum sa ma mai uit inapoi...pentru ca ajung stoarsa si o umbra din ce eram.
Plang si imi vine sa urlu in multe zile...de inutilitate, de handicapata ce sunt...de timpul pe care-l pierd, de plimbarile pe care nu le-am facut, de serile in care nu se-ntampla nimic.
E frig...ma simt de parca as fi ingropata sub un morman de zapada...nu ma zbat, accept raceala asta...si cu toate astea sper ca cineva o sa ma traga de mana si-o sa ma inveleasca.
Pana la urma nu suntem decat niste bucati imprastiate, partial stricate...care asteapta sa fie reasamblate de cineva. Cam asta e tot.