Cand ai face totul si nimic

asa sunt unele zile....iti propui sa te trezesti de dimineata...dar in momentul cand suna alarma si realizezi cat e ceasul, iti spui bland in gand...mai stau 5 minute. Si alea 5 minute, devin 10 minute sau 15 sau 20 sau oricat de mult reusesti sa te pacalesti ca alea 5 minute in plus te fac mai fericit.
In cele din urma te ridici mofluz din pat, realizezi ca ai imbatranit, ca in unele zile nici batut nu te-ai ridica din pat... in altele dupa lungi taraganari te decizi sa deschizi usa si sa vezi ce te-ntampina.
Iesi pe strada, te uiti in jur...mergi teleghidat, pentru ca drumul asta il faci in fiecare dimineata, intri pe pilot automat in momentul in care se invarte cheia in yala si inchizi usa.
Mergi fara sa te gandesti o bucata de vreme, asculti muzica din castile tale si pasesti in reluare.
Daca ai noroc te mai uiti din cand in cand la cer si zambesti, pentru ca-i soare, pentru ca-s nori, pentru simplu fapt ca e acolo si nu-i gri.
Atunci iti spui ca mai bine ai merge oriunde te poarta pasii decat sa ajungi iar in aglomeratia de la metrou....si totusi n-o faci, n-ai curaj sa-ti bagi picioarele si sa mergi haotic. Te duci ca un ied cuminte la taiere zi de zi.
Ajungi la metrou, bagi cartela aia dupa ce o cauti jumatate de minut prin geanta. Te uiti spre peron si constati ca e si mai plin decat ieri, oftezi si cobori scarile. Ti-ai dori un drum dimineata in care peronul sa fie gol, metroul sa fie gol...sa fie toate goale si sa ai aer sa respiri.
Incepi sa cauti in loc prin marea de oameni, gasesti unul dupa ce mergi un sfert de peron, dai muzica mai tare ca sa nu mai auzi injuraturile cand vine metroul. Iti dai jos fularul si-ti scoti tacticos haina...intrezaresti farurile din tunel, oftezi din nou pentru ca stii ce urmeaza.
De fiecare data cand se deschid usile metroului se dezlantuie iadul, masele devin de necontrolat. Cateodata am senzatia ca se da ceva gratis de partea cealalta, ca aia care reusesc sa calce pe capete primesc un premiu, ca daca te-mpingi si dai coate iti merge mai bine ziua.
Ajungi strivit inauntru, incerci sa te misti dar nu prea reusesti...n-are nici o importanta ca n-ai de ce sa te tii, nici sa vrei n-ai putea sa evadezi din stransoarea lor. Odata ajuns acolo nu se merge decat cu masa...astia de vor sa innoate contra curentului nu mai exista acolo. Sunt anesteziati, redusi la tacere.
Incerci sa te gandesti la ceva...nu reusesti nici de data asta...si-atunci incepi sa te uiti la fetele lor...nici unu nu zambeste. Unii mai dau din cap pe vre-un ritm doar de urechile lor stiut, altii stau cu capul pierdut dupa niste coperti, altii se joaca....nimeni nu se uita la nimeni, tu esti singurul nebun care inca mai viseaza la un contact cu lumea asta de teleghidati.
Te resemnezi si tu intr-un final...astepti cuminte sa urmeze ultima statie. Se deschid usile, acelasi femomen se repeta, toti dau sa iasa...de parca de partea cealalta ar fi mai liberi...ca niste naivi alearga pe scari spre afara.
Il lasi sa treaca pe langa tine, te uiti fascinat ce nebunie ii cuprinde...si te-ntrebi ce-i mana....pentru ca si ei ajung in acelasi loc ca si tine.
Odata ce iesi nu-s decat cladiri cat vezi cu ochii, toate inalte si de sticla, cu mii de birouri aliniate la linie, cu cantine galagioase, cu mii de oameni iesiti afara sa fumeze.
Industria si gloria tarii se-ntinde pe o strada interminabila cu cladiri de sticla.
Ajungi la cladirea ta, te asezi cuminte la coada de la lift, acolo mai vezi si cate o fata zambitoare daca ai noroc.
Treci teleghidat prin zi, mai fumezi in pauze vreo 2-3 tigari si te mai bucuri de soare si de lume.
In cele din urma sfarsit si sictirit pleci acasa...sau unde vezi cu ochii.
Ajungi iar la metrou...de data asta rasufli usurat, pentru ca hoardele rup usa la ora 6 si se-mbulzesc atunci ca vitele de la pascut sa dea lapte acasa.
Citesti ceva, mai fredonezi o melodie si-ajungi la destinatie, cobori te opresti in drum sa iei ceva de mancare.
Reusesti cand mai aveai 50 de metri sa ajungi la scara sa scapi pe jos punga cu tot ce cumparasei...te uiti tamp cum s-au imprastiat toate...iaurtul s-a spart...poti sa-l arunci. Noroc ca traim intr-un timp in care totul este tras in plastic...le stergi si sunt ca noi, nici n-ai zice ca au fost manjite vreodata.
Ajungi acasa, mananci in timp ce mai faci alte nspe lucruri.
Realizezi ca ai fi vrut sa faci atat de multe...si n-ai reusit sa faci nimic....da absolut nimic din ce-ti doreai...pentru ca ai ajuns si tu chiar daca nu vrei unu din aia multi....