Pula nu stie carte

Asta nu-i un post pentru mimoze, puristi si incuiati.
V-as ruga sa nu va ofuscati, isterizati, lezati....
Pula nu stie carte, cu cat intelegeti asta mai timpuriu dragele mele, cu atat o sa va scutiti de niste dezamagiri si frustrari cu cat inaintati in varsta.
Iar voi dragilor sa fiti convinsi ca o femeie stie din primele 5 secunde daca vrea sa va futa sau sa va omoare.

Pentru ca pula nu stie carte nu trebuie sa va mai minunati cum de a putut sa o futa pe aia...cum sa-mi faca mie asta??
E simplu...daca mai si bei ceva...poti sa futi chiar si o fetita baietel. Nu mai conteaza cine e, e cine vrei tu sa fie, pentru ca noaptea e intuneric si viata e un hotel.
Si pula...chiar daca a futut pe altcineva pana la urma ii faci un dus si e ca noua...
Problema poate sa apara la tine, pentru ca daca futaiu e nereusit...esti scarbit...poti sa iti faci 100 de dusuri tot aceeasi repulsie o sa o ai fata de tine...
O sa-ti treaca, pentru ca ai incetat de mult sa te mai gandesti ca fetele alea de le futi au un suflet :)

Fututu extra relatie, ar trebui sa fie luat pur si simplu ca atare, nu va pune nimeni pe acelasi piedestal cu acele fete carora le daruiesc cateva mui sau puli bagate adanc...e modul lor de-a mai cunoaste lumea...si cateodata ar trebui sa invete ca e mai buna o laba sanatoasa decat un semi-futut.
Dar la concluzia asta ajungi greu...pentru ca nu-ti poti imagina dinainte cum e futaiul cu un anumit om, pana n-o comiti....adica de imaginat poti...da n-o sa aiba nici o treaba cu realitatea. Poate o sa ai o dezamagire crunta, poate o sa fii placut surprins de vreo mimoza...da trebuie sa incerci ca sa vezi.


 Atunci cand te futi e unicul moment cand creierul tau ia o pauza. Esti liber, asa cum esti tu fara nici o constrangere.
Cand futi e unicul moment cand cunosti cu adevarat omul, fara perdele.
Corpul se preda sau nu, aici se vede cat de egoisti sunt unii si in viata de zi cu zi.
Unii se fut doar pentru ei, n-au nici o treaba cu parteneru...si atunci se cam duce pe pula futaiu, pentru ca unu inevitabil o sa fie nemultumit.
 Cand te futi se duce toata inocenta, te dezlantui, rupi si musti....tragi, sugi...
Complexele si retinerile n-au ce cauta in ecuatia asta pentru ca abandonul trebuie sa fie total, altfel doar mimezi...
Trebuie sa-ti cunosti femeia....de la brau in jos...prea bine spunea o vorba din popor.
Atunci cand ambii sunt pe aceeasi lungime de unda si te uzi doar de la o vorba, futaiul e asa cum ar trebui sa fie.
Sa simti ca vibreaza sub mana ta, sa simti cum fiecare cuvant ii strapunge creierul, sa simti ca ti-a cedat total si irevocabil si ca e sclava tuturor dorintelor tale...pentru ca asa simte....sa simti ca ti-ai baga ambele maini in ea daca ai putea, doar ca sa o vezi cum se arcuieste si s-o auzi cum geme.
Daca o gasiti pe aia...care va face sa va dati o laba doar pentru ca va spune 2 cuvinte, nu renuntati asa cu una cu doua... un futai veritabil se gaseste greu in ziua de azi...pentru ca disperarea e mare, nefutute sunt multe... asta inseamna ca-i cantitate si nu calitate.

 Asa ca futeti cu cap...si niciodata cu dragoste....cand doar futeti.

Ajutati!!

Ma bucur cand vad ca inca exista oameni care au nebunia de a face ceva pentru ceea ce isi doresc.
Ma bucur ca nu toti ne intoarcem pe partea cealalta resemnati si spunem un "asta-i viata...de cacat" inainte de culcare.
Ma bucur ca unii se trezesc cu pofta de viata dimineata si vor sa mai schimbe ceva in tara asta, care in afara poarta stigmatul tiganilor, furturilor s.a.m.d.

Exista un om pe care poate-l stiti sau nu, Radu Bazavan zis si Groparul, care are nevoie de ajutorul nostru, sa faca un film despre o Romanie altfel decat aia ilustrata in 4-3-2 sau altele de gen.
Puteti sa vedeti si voi doua teasere aici.

Haideti sa-l ajutam sa ajunga departe cu filmul asta! In afara se poarte metoda de crowd-funding pentru a sustine proiecte independente.
Radu are nevoie de bani pentru post-procesare si terminarea filmului.
Decat sa aruncati banii pe vre-o inutilitate luata de la tele-shopping, mai bine ii donati pentru un vis.
Stiu ca si voi va doriti sa vedeti ca mai stie lumea si altceva despre Romania.

Hai ca se poate si la noi!!!

Ma tot duc

N-am mai fost de prea multa vreme la teatru.


Am reusit sa ajung la Teatrul Foarte Mic sa vad "Ma tot duc". O piesa cu doi actori, Oana Pellea si Mihai Sandu Gruia.
Am ajuns cu 15 minute inainte sa inceapa piesa, am avut timp pret de o tigare si  o fotografie.
Odata intrata in teatru mi-am lasat haina si-am urcat scarile spre sala. Acolo m-a intampinat o doamna care indrepta lumea spre locul indicat pe bilet.
Sala nu are decat 6 randuri si in loc de scaune sunt banci, imbracate delicat in velur verde. Ma asez cuminte pe locul meu din randul 5 de la geam.
Ma uit in jur si observ ca primele randuri sunt ocupate de doamne pe la 60 de ani, cochete si cu o eleganta cum doar garda veche mai da dovada.
In surdina se aude Piaf inainte sa inceapa piesa iar doamna din fata mea, care este profesoara si a venit cu cativa copii la teatru, miroase a Chanel nr 5. Un miros inconfundabil odata ce-l stii.
Geamurile acoperite cochet cu draperii, dezvaluie ochiului meu curios ca sunt capitonate cu cofraje de oua.
La ora 7 se inchide sala, cine n-a ajuns pana atunci nu mai poate intra.
Se stinge lumina, lumea se cufunda in liniste si asteapta minunea. Se aprinde un reflector.
Personajele isi pun masca de clovn si incearca sa-si rezolve neintelegerile intimitatilor sub aceasta masca aparent amuzanta.
Oana Pellea este dupa cum spunea Cehov "rasului care traversează lacrimile".
O relatie speciala se construieste intre cei doi, un mic univers iti este dezvaluit, te lasi prada emotiilor si plangi si razi odata cu ei.
Nu exista decor si recuzita, doar ei doi si doua nasuri rosii, nimic din ce ne-am astepta la un spectacol de teatru.
Dialogul celor doi te trece de la agonie la extaz...te lasa sa speri, sau nu....
"Vreau sa plec...daca vrei sa pleci pleaca. Adica vrei sa plec?...Nu. Daca vrei sa ramai ramai. Adica vrei sa raman? Nu...Poti sa pleci, dar poti sa si ramai. Eu vreau sa te hotarasti".
" Mai avem un minut pana pleci. Ce facem in ultimul minut? Ne pregatim de plecare. Te pregatesti? Nu, te pregatesc pe tine. Intotdeauna e mai greu pentru cel care ramane. Dar pentru cel care pleaca nu e greu?”  Fiecare lucru trebuie facut delicat, ca in viata,  a pleca inseamna a muri putin.
In final, ceea ce se dezvaluie este o parabola a vietii traite cu iluzia pe care ne-o confera solutiile simple.
Totul se imparte intre aici si acolo. Aici lucrurile sunt cele pe care le stii, facute, desfacute si refacute...acolo...se face tot.
Tu daca vrei poti sa pleci, eu o sa te-astept aici ca intotdeauna.

The what or the who

Ce iubim atunci cand iubim?
Cred ca prima intrebare pe care ar trebui sa o avem in minte este cum facem diferenta intre "the who" si the "what". Adica iubim omul sau iubim ideea?
Iubim omul intr-adevar pentru singularitatea lui? Te iubesc pe tine pentru ca esti tu? Sau iubesc calitatile tale, frumusetea ta, inteligenta ta?
Iubim intr-adevar pe cineva sau iubim ceva la acel cineva?
Inima vibreaza pentru ca iubim un om cu tot ce presupune acel om sau iubim modul omului de-a fi?
Iubirea incepe prin seductie, nu s-ar putea altfel.Te simti atras pentru ca celalalt este intr-un fel sau altul.
La fel dragostea este dezamagita si moare cand realizeaza ca celalat nu merita dragostea noastra.
Celalalt nu este cum ne-am proiectat noi in minte. Nu mai face gesturile care ne imbatau poate la inceput.
Dragostea moare atunci cand nu iubim omul pentru ceea ce este, ci pentru ce avem noi in cap, dezamagirile noastre ca omul nu e asa si pe dincolo.
Dragostea este impartita intre cele doua planuri.
Oricine incepe sa iubeasca, iubeste, sau inceteaza sa iubeasca este prins intre aceasta diviziune de who and what.
Iti doresti sa fii unic, de neinlocuit, pentru acel cineva si realizezi ca acel cineva nu e nici x nici y. Nu avea calitatile necesare, imaginea proiectata, pe care credeai ca o iubesti.
Si atunci fidelitatea e chestionata ,de aceasta diferenta dintre who si what. Incepi sa cauti ceea ce nu ai reusit sa gasesti in omul care te asteptai sa fie ala care te iubeste, pe tine asa cum esti tu, neconditionat de nimic, intr-un alt numar infinit de persoane.
Doar ca problema care apare este ca probabil n-o sa gasesti decat bucati, n-ai sa reusesti sa gasesti un intreg care sa-ti astampere foamea, decat atunci cand esti capabil sa iubesti omul.
Asa ca tu ce iubesti cand iubesti?

*

Prin fiecare fapta rea sau buna...se naste viitorul. Viitorul fiecaruia dintre noi.
Toate granitele...sau limitarile, cum vreti sa le spuneti...nu sunt altceva decat conventii...care astepta sa fie depasite.
Singuri ne limitam in fiecare zi, pentru ca ne ascundem in spatele comoditatii, obisnuintei, conventionalului sau in spatele unei false resemnari.
Inghiti amar fiecare dimineata in care te trezesti si stii ca o sa fie cel mai probabil identica, cu cea din ziua precedenta.
Ne gandim in multe dimineti ca-i prea tarziu...e prea tarziu sa redevii tu. E prea tarziu sa fii fericit, e de datoria ta sa-ti continui viata in acelasi cerc, chiar daca iti vine sa urli si nu poti sa adormi decat dupa o sticla de rom. Chiar daca viata ta de-acum nu mai are nici o legatura cu aia pe care ti-o imaginai.
Acum ai uitat cum era sa te trezesti dimineata cu speranta, ai uitat cum era sa crezi ca posibilitatile sunt infinite. Ai uitat cum era cand o privire era de-ajuns.
Suntem mult mai mult decat limitele seci pe care ne silim sa le inghitim zi de zi.
Se poate trece peste orice conventie, daca-ti doresti cu adevarat, daca crezi cu adevarat ca merita.
Scapi pana la urma de scuzele alea patetice  pe care le spui pentru altii si ajungi sa le crezi si tu, pentru ca sunt repetate ca un disc stricat.
Scapi de frica, scapi de orice, daca crezi....sa crezi ca se poate, ca posibilitatile sunt intr-adevar infinite. Ca in fiecare zi e alegerea ta cum continui, bine sau rau, trist sau fericit.
Cu oameni frumosi in jurul tau...sau singur si trist in camera ta uitandu-te pe ferestra si visand la vremuri de mult apuse.
Suntem intr-adevar legati, dependenti unii de altii, dar la sfarsitul zilei nu ceilalti ne definesc, chiar daca poate cateodata viata se invarte in jurul lor.
Alegerile sunt doar ale tale, diminetile sunt doar ale tale, singuratatea...chiar daca de multe ori traita in doi...e tot a ta pana la urma.
Nimic nu-i intamplator, nu uita asta. Toate au un rost, pe care poate nu-l intelegi pe moment, dar exista....
Fiecare om ti-e dat cu un motiv, unii raman cu tine o viata, chiar daca nu mai sunt, altii trec pasager ca un tren, pe altii ii redescoperi din timp in timp ca pe un vin bun.
Accepta-i pe toti, ia ce-i mai bun din toti oamenii astia care te modeleaza, care te fac sa te trezesti cateodata dimineata cu cel mai mare zambet pe fata, pentru care ai plans poate alte dati nopti in sir, alaturi de care n-ai dormit nopti la rand pentru ca timpul statea in loc.
Se poate sa stiti, timpul se opreste, pentru ca atunci cand iubirea e curata, nu mai exista nici timp, nici spatiu, nici limite. Nu mai exista conventii, nu mai exista lucruri de nefacut, nu mai exista oboseala, nu mai exista nimic...decat clipe, picaturi.
Si pana la urma din ce e facut un ocean...daca nu dintr-un infinit de picaturi.
In momentele alea exista o luciditate incredibila, atunci realizezi la cate renunti si cat de mult te mutilezi cu fiecare gand care-l lasi sa treaca.
 Atunci separarea nu e decat o iluzie....atunci viata ta e mult mai mult decat limitarile tale.

Camera copilariei mele

Mi-o aduc aminte des, pentru ca am fost un copil crescut la bunici. Ai mei lucrau si pentru ca bunicii aveam tot timpul din lume, am stat la ei pana prin clasa a 5-a.
Ii vedeam pe ai mei mai mult in weekenduri si era mare bucurie cand venea mama sa ma ia.
Camera copilariei mele e sufrageria bunicilor, mi-o aduc aminte de parca ieri as fi plecat din ea. Era o camera simpla, cu o masa mare de lemn si cu picior din alama. Dupa cate rude veneau in vizita masa se putea alungi dupa nevoi. Tin minte si acum, pentru ca eram un copil tare sclifosit, nu mancam mai niciodata carnea din farfurie, in schimb ma faceam ca o mestec si-o ascundeam pe furis cand nu se uita nimeni in fanta pe care o avea dedesubt masa. N-are sens sa va spun ca dupa o perioada mirosul dumicatilor mei a devenit insuportabil...si fapta mea data in vileag.
Ferestrele erau mari si dadeau intr-o curte interioara. Tin minte ca un vecin crestea porumbei si pierdeam ore uitandu-ma la ei cand le dadea drumul sa zboare.
Biblioteca imi parea imensa pentru ca nu ajungeam decat pana la jumatatea ei. Avea o sumedenie de sertare prin care imi placea sa cotrobai dupa comori pierdute.
Papusile mele stiu ca erau mereu in raftul cel mai de sus, n-ajungeam la el nicicum, probabil o strategie de-a bunicii mele. Cand vroaim sa ma joc cu papusile trebuia sa cer voie si nu-mi dadea niciodata toate papusile odata. Atunci n-am inteles, imi parea un soi de pedeapsa...mi-au trebuit ani ca sa-mi dau seama de ce. 
Tot la masa aia am invatat sa scriu sub supravegherea atenta a bunicii mele, care nu ezita sa-mi dea peste mana cand treceam stiloul in mana stanga. Pana la urma chiar daca a incercat de nenumarate ori sa ma dezvete, tot stangace am ramas, spre fericirea bunicului, fost stangaci, devenit silit dreptaci pentru ca pe vremea lui nu era asa mare libertatea sa scrii cu ce mana iti vine.
La masa aia mancam mai in fiecare seara soldatei, pe care chiar bunicul ii aranja tacticos pe farfuria cu margini dantelate.
La masa aia a venit prima oara Mos Craciun, care cativa ani mai tarziu a fost deconspirat de catre mine si din Mos Craciun a devenit unchiul George. Cred ca am plans cand am vazut ca de fapt Mos Craciun nu-i cel care imi povesteau bunicii ca e.
In bucataria bunicilor mei se faceau in fiecare an cozonacii, acolo am invatat cum se fac, pentru ca invariabil trebuia sa tin ligheanul si sa adaug ingredientele. Acum dupa ani multi am ajuns sa-i fac eu an de an la mama acasa si ea tine de lighean in locul meu.

In casa aia se aduna toata familia in ajun, pentru ca bunicul era Eugen, sau Bebe cum ii spuneau mai toti. Mare bucurie era cand venea craciunul, il aspteptam cu nerabdare.
Pe masura ce-au trecut anii toti oamenii aia care umpleau casa s-au dus unul cate unu inapoi de unde au venit.
Acum n-am mai ramas decat cu ai mei si recunosc...nu mai am nici pe departe aceeasi bucurie de craciun cum o aveam atunci in sufrageria aia.
Acum in ajun n-a mai ramas decat intalnirea cu colegii mei de generala, in fiecare an invariabil la aceeasi ora si in acelasi loc. Facem intalnirea asta de prin clasa a 7-a sau a 8-a, nu-si mai aduce nimeni aminte exact anul si pana la urma nici nu prea mai conteaza dupa atatia ani. Important e ca s-a pastrat traditia.

M-as intoarce cateodata in camera asta, e bucurie pura.