Camera copilariei mele

Mi-o aduc aminte des, pentru ca am fost un copil crescut la bunici. Ai mei lucrau si pentru ca bunicii aveam tot timpul din lume, am stat la ei pana prin clasa a 5-a.
Ii vedeam pe ai mei mai mult in weekenduri si era mare bucurie cand venea mama sa ma ia.
Camera copilariei mele e sufrageria bunicilor, mi-o aduc aminte de parca ieri as fi plecat din ea. Era o camera simpla, cu o masa mare de lemn si cu picior din alama. Dupa cate rude veneau in vizita masa se putea alungi dupa nevoi. Tin minte si acum, pentru ca eram un copil tare sclifosit, nu mancam mai niciodata carnea din farfurie, in schimb ma faceam ca o mestec si-o ascundeam pe furis cand nu se uita nimeni in fanta pe care o avea dedesubt masa. N-are sens sa va spun ca dupa o perioada mirosul dumicatilor mei a devenit insuportabil...si fapta mea data in vileag.
Ferestrele erau mari si dadeau intr-o curte interioara. Tin minte ca un vecin crestea porumbei si pierdeam ore uitandu-ma la ei cand le dadea drumul sa zboare.
Biblioteca imi parea imensa pentru ca nu ajungeam decat pana la jumatatea ei. Avea o sumedenie de sertare prin care imi placea sa cotrobai dupa comori pierdute.
Papusile mele stiu ca erau mereu in raftul cel mai de sus, n-ajungeam la el nicicum, probabil o strategie de-a bunicii mele. Cand vroaim sa ma joc cu papusile trebuia sa cer voie si nu-mi dadea niciodata toate papusile odata. Atunci n-am inteles, imi parea un soi de pedeapsa...mi-au trebuit ani ca sa-mi dau seama de ce. 
Tot la masa aia am invatat sa scriu sub supravegherea atenta a bunicii mele, care nu ezita sa-mi dea peste mana cand treceam stiloul in mana stanga. Pana la urma chiar daca a incercat de nenumarate ori sa ma dezvete, tot stangace am ramas, spre fericirea bunicului, fost stangaci, devenit silit dreptaci pentru ca pe vremea lui nu era asa mare libertatea sa scrii cu ce mana iti vine.
La masa aia mancam mai in fiecare seara soldatei, pe care chiar bunicul ii aranja tacticos pe farfuria cu margini dantelate.
La masa aia a venit prima oara Mos Craciun, care cativa ani mai tarziu a fost deconspirat de catre mine si din Mos Craciun a devenit unchiul George. Cred ca am plans cand am vazut ca de fapt Mos Craciun nu-i cel care imi povesteau bunicii ca e.
In bucataria bunicilor mei se faceau in fiecare an cozonacii, acolo am invatat cum se fac, pentru ca invariabil trebuia sa tin ligheanul si sa adaug ingredientele. Acum dupa ani multi am ajuns sa-i fac eu an de an la mama acasa si ea tine de lighean in locul meu.

In casa aia se aduna toata familia in ajun, pentru ca bunicul era Eugen, sau Bebe cum ii spuneau mai toti. Mare bucurie era cand venea craciunul, il aspteptam cu nerabdare.
Pe masura ce-au trecut anii toti oamenii aia care umpleau casa s-au dus unul cate unu inapoi de unde au venit.
Acum n-am mai ramas decat cu ai mei si recunosc...nu mai am nici pe departe aceeasi bucurie de craciun cum o aveam atunci in sufrageria aia.
Acum in ajun n-a mai ramas decat intalnirea cu colegii mei de generala, in fiecare an invariabil la aceeasi ora si in acelasi loc. Facem intalnirea asta de prin clasa a 7-a sau a 8-a, nu-si mai aduce nimeni aminte exact anul si pana la urma nici nu prea mai conteaza dupa atatia ani. Important e ca s-a pastrat traditia.

M-as intoarce cateodata in camera asta, e bucurie pura.